Sunt convinsă că știți prea bine acele postări-bombă feisbuciene, virale inclusiv pe LinkedIn, care spun așa: Numai un GENIU!!! poate rezolva corect exercițiul: 2×2-2+2+2-2:2… și tot așa o mulțime de aceeași cifră și diverse operații (de bază) cu ea. Iar la final urmează o ploaie de comentarii cu răspunsuri care de care mai diferite, de parcă am fi la Bingo, s-ar învârti o roată mare cu multe bile cu diverse numere scrise pe ele și s-ar extrage la nimereala 1, 2, 5, 7, 10, 20, 101 numere diferite.
Exact asta am trăit ieri într-un grup de ajutor pentru clasa a 5-a (când am timp mai ajut copii -pe care nu îi cunosc- la diverse materii, pentru că uneori se găsesc în încurcătură cu temele). Se dădea o problemă nu foarte complicată (adică i-am dat-o eu copilului de clasa a 4-a și a rezolvat-o fără probleme) care se rezolva grafic prin metoda drumului invers (cel mai simplu).
Vă las aici problema, să vă distrați și voi cu ea (puteți scrie răspunsurile în comentarii):
Răspunsurile au fost, pe rând: 10; 10, 5; 6; 7; 6,5; 5 și chiar 4,5.
Iar cel care ceruse ajutorul era complet debusolat de atâtea variante primite. I-am făcut repede o schemă colorată, așa cum îi fac juniorului atunci când are nevoie de ajutor la matematică și am postat-o, împreună cu toți pașii, întrebările, ecuațiile și chiar și proba.
Acesta a fost punctul în care a început marea distracție. Nu pentru că elevul care solicitase ajutorul nu a înțeles, ci pentru că persoanele (adulte) care dăduseră alte rezultate au sărit ca ulii să îmi explice cât de greșit am rezolvat problema și ce notă mică va avea elevul la clasă dacă va face așa rezolvările problemelor în viitor. (ca regulă generală nu dau o simplă rezolvare de copiat și cu asta basta, ci o explicație)
În principiu aș fi ignorat rezolvările greșite (deși nu e tocmai bine – pentru copii, nu pentru adulți) dar de data aceasta am hotărât să stau pe baricade.
Cel puțin 4-5 ore am explicat unor diverși adulți unde greșesc în rezolvare. A fost… greu, mult mai greu ca la copii. Pentru că nu voiau să accepte în ruptul capului să abandoneze rezolvarea făcută de ei până atunci și să înceapă de la zero, o regândire a problemei. Dar nu am abandonat. Rând pe rând, au descoperit unde erau erorile și astfel au ajuns la rezultatul corect. A durat… o noapte pentru a rezolva corect problema.
Mai puțin o persoană. Care mi-a adus argumentul perfect pentru răspunsul dânsei la problemă (chiar dacă era greșit): Eu dau meditații (n.m. la matematică) de 20 de ani, așa că știu ce vorbesc și nu greșesc.
…
Sunt puțin panicată de ce am văzut. Aveam de gând să îmi mut copilul la o altă școală dar acum zic pas pentru că îi știu viitoarea profesoară de matematică.
La o altă școală…
Dacă nimerește vreun profesor din acesta absolut la matematică și îi cere să rezolve greșit problemele? Dacă nici măcar nu îl lasă să își spună părerea despre o rezolvare? Dacă argumentul suprem este: Eu sunt profesor, dau meditații din Neolitic, așa că nu pot greși niciodată, nicicum, nu mă contrazice? Ce aș putea să îi spun copilului? Cum l-aș putea îndruma și ajuta?
Invățăm împreună 
6
ApreciazăApreciază